luni, 29 august 2016

Dor de Dora


Ea este Dora. Are 23 de zile și este prima mea nepoțică. M-am gândit de multe ori ce o să simt când voi fi mătușă, cum va fi iubirea aceea între cea de mamă și de cea mai bună prietenă. Dar nu mi-am închipuit vreodată că voi fi atât de departe de ea. Că jumătate de glob, vreo 10.000 de kilometri ne vor despărți și că va trebui să mă mulțumesc să îi văd pe Skype fățuca pixelată pe ecranul vreunei tablete vechi, pe fuga dintre dimineața californiană și seara românească. Că îi voi fura fiecare zâmbet sau mutriță nu pe viu, ci
 din poze, că doar îmi voi imagina cum o pup pe năsuc sau o strâng tare la piept. Că doar mi se va părea prin vis ce bine îi miroase gâtul pufos a lapte de bebe sau că o voi opri la mine în cameră și ne vom hârjoni doar noi două. Că doar voi citi din mailuri sau voi auzi de la telefon când a zâmbit prima dată, când seamănă cu mami sau cu tati, când o strânge pe buni de mână sau când merge de-a bușelea după Biju.

Tomi se uită ca un  frate mai mare la toate pozele, Bela este îngrijorată că nu se va înțelege cu “her adorable cousin” în engleză și e hotărată să reînvețe română. Între timp și-a găsit printre jucării păpușa Dora the Explorer și s-a purtat vreo două zile cu ea de parcă avea bebeluș (dat lapte, legănat, spălat, plimbat cu căruciorul). Bine, am făcut și eu  chestii din astea pe furiș, când era Bela ocupată.

I-am spus mamei că de-abia acum înțeleg dorul prin care au trecut ea și Oana când am plecat. Acum când este vorba de un copil la mijloc, și când eu sunt departe de el. Mama mi-a răspuns rapid: „Păi de ce crezi că m-am îngrășat? Eu și sora-ta nu am fost bune de nimic vreo 6 luni.

E posibil să îți fie dor de cineva pe care nu l-ai cunoscut, și un dor așa...sfâșietor. Ca atunci când am aflat că este în burtica mamei ei sau că e pe drum spre lumea asta. Emoții ce-mi taie respirația.

Ea este Dora. Și pe cuvânt dacă nu cred că în poza asta îmi trimite un pupic. Îmbrăcată într-unul dintre body-urile pe care i le-a trimis mătușica ei. Căci she can’t beeee any cuter!


duminică, 3 ianuarie 2016

Uite, asta-i viata, traieste-o!


2015 a fost surprinzător. În prima zi din ianuarie credeam că îl voi surprinde eu cu rezoluțiile mele, încropite hotărât pentru prima dată în viața mea. Credeam că îl pot planifica, că îl voi ține în frâu. Dar m-a ținut el atât de ocupată, m-a izbit cu sute de emoții prin toate celulele trupului, mi-a răscolit frustrările pe care le credeam păstrate atât de bine în inconștient și mi le-a scos vii în realitate, mi-a adus în viață oameni și alți oameni, încât toate rezoluțiile mele au rămas neîndeplinite. În schimb mi-a spus: Uite, asta-i viața, trăiește-o!

Și acum, mea culpa pentru cititorii acestui blog cărora le-am declarat acum 1 an rezoluțiile
mele. Așadar, nu am crescut nicio orhidee în 2015 (nu m-am mutat în altă casă care să aibă destulă lumină), nu am reușit să donez sânge de ziua mea (am încercat, dar nu am trecut de chestionarul preliminar – am locuit mai mult de 5 ani într-o țară suspectă de gripa vacii nebune – americanii nu vor astfel de sânge), păr încă nu am donat, deși mi-a crescut destul de mult – am început să mi se spună de atâtea ori că îmi stă bine și că mă întinerește, că am zis să îl mai păstrez până anul viitor; nu am deschid nicio afacere socială cu perlele Belei, nici măcar nu am mai scris pe blogul ei (afacerea a murit din fașă, și eu și asociata mea, sora, am fost mult prea ocupate), răbdare cu familia am avut cam tot atât, nu mai mult, și dintr-un punct de vedere chiar mai puțin decât speram; am strâns fonduri pentru Hospices of Hope, dar mai puțin decât planificasem acum un an. Curcubee am văzut câteva, dar mai mult virtuale. Ceea ce de fapt nu e rău deloc.


2015 mi-a îndeplinit însă o rezoluție pe care acum un an nici nu îndrăzneam să o conștientizez bine, așa de teamă mi-era că nu se va îndeplini: un loc de muncă adevărat în
noua mea viață americană. Am devenit asistent social într-un centru de recuperare și îngrijire pentru vârstnici. Despre oamenii întâlniți astfel, despre emoțiile, experiențele care curg din tot ce înseamnă jobul meu aș putea scrie lejer o carte. Dar deocamdată mi-o scriu în gând și încerc să învăț zi de zi și mai mult ca să pot ajuta la rândul meu. Cel mai mult învăț despre viață, de la bătrâni cu demență și cu povești impresionante, din dinamica atât de complexă a relațiilor de familie, care de fapt este la fel ca în orice loc din lume sau din experiența și relaționarea cu colegii mei – să nu credeți că în America relațiile colegiale sunt mult mai superficiale, asta e doar o legendă.

2015 mi-a adus în cale zilnic, uneori oră de oră, sute de oameni, de care îmi voi aminti mereu, până la primele mele simptome de Alzheimer. În acest an am plâns la atâtea înmormântări sau la marginea atâtor paturi și am râs la atâtea glume bune care nu țin cont de gradul de demență a celor care le face, cât nu am trăit toată viața.

Și dacă ar fi să continui o listă a lui Crusoe pe 2015 (am aflat că așa se spune când faci un inventar cu învățămintele unei experiențe), aș mai adăuga că:

·         M-am lecuit, sper eu definitiv, de dependența de Facebook. Lecuire înseamnă că mi-am închis contul și de data asta nu mai trag cu ochiul decât maxim o dată pe lună, și atunci așa, cel mult câteva minute. Mi-e dor de prieteni, sunt în urmă cu știrile, dar am tras concluzia că la nivel de relaționare personală în viața mea, rețeaua aceasta mi-a adus mai mult rău decât bine. Punct. Acum nici nu îmi dau seama cum de aveam timp de ea înainte, pentru că timpul este contractat oricum.

·         Într-o dimineață, înainte de Crăciun, când ne pregăteam să mergem spre școală, i-am surprins pe copii cu mașina transformată în renul Rudolf. Au rămas cu nasurile și ochii așa de holbați, că îmi venea să îi ciupesc ușor. Așa de tare păreau rămași ca într-un miraj. Nu îmi voi mai face vreo listă de rezoluții pentru 2016 – că prea nu le îndeplinesc, dar imaginea asta nu vreau să o mai uit. Pentru că atunci când îmi doresc să fiu o mamă mai bună, de fapt asta tânjesc să văd mereu: lumina surprizelor frumoase în ochii copiilor mei.

·         2015 m-a mai învățat ceva. Ceva ce inconștient știam de ani zile. Dar doar inconștient. Nu prea știu să spun în cuvinte sau nicnu vreau de fapt. Prefer mai degrabă să trăiesc învățătura asta. Dar în a doua zi din ianuarie, speech-ul acesta TED primit pe mail mi-a confirmat “descoperirea”, bazată aici pe cel mai lung studiu despre fericire. Concluzia lui este aceasta: fericirea nu se măsoară în bunăstare sau faimă, ci în calitatea relațiilor pe care le ai, de la cea de cuplu, la copii, părinți, prieteni și colegi.

http://www.ted.com/talks/robert_waldinger_what_makes_a_good_life_lessons_from_the_longest_study_on_happiness?utm_source=newsletter_weekly_2016-01-02&utm_campaign=newsletter_weekly&utm_medium=email&utm_content=talk_of_the_week_image

De la 2016 nu îmi mai doresc nimic concret sau oficial, sigur știe el ce vreau sau de ce am nevoie. Știu însă ce îmi doresc de la mine. Am găsit cleștele ăsta de ecuson în antepenultima zi din 2015 căutând ceva care să îmi aducă aminte de dimineața aceea în care am primit cea mai bună veste din ultimii ani (2015 nu mă zăpăcise îndeajuns, a vrut la final să mă facă să simt că leșin puțin de fericire).

Vreau să iubesc mai mult și să îmi fac mai puține griji. Ceea ce vă doresc și vouă. La mulți ani!

miercuri, 29 aprilie 2015

Marturisesc: am o relatie cu New York


“I was in love with New York. I do not mean "love" in any colloquial way, I mean that I was in love with the city, the way you love the first person who ever touches you and you never love anyone quite that way again.” Joan Didion

***

Ne-am cunoscut acum trei ani și a fost dragoste la prima vedere. M-am dus să îl văd cu treabă: ca în multe domenii, în New York este sediul central al celei mai importante organizații pe autism din lume. Tot auzisem de el, din filme, cărți, melodii, de la oameni. Și eram sigură că era mult marketing și că nu are cum să mă dea pe spate un oraș cu mulți zgârie nori și oameni de afaceri. Dar vroiam să trec prin experiența de a-l cunoaște măcar o dată în viață. M-am gândit că poate nu voi regreta total. Dar de fapt m-a răvășit și m-a fascinat de la prima clipă. În acele câteva zile pe care le-am petrecut cu el, m-a tot secat de energie și apoi m-a umplut la loc cu energie, uneori la distanță de câteva minute. De atunci nu fac decât să număr zilele până la următoarea noastre revedere. Ca într-o îndrăgosteală adevărată.

Tocmai ne-am întâlnit pentru a treia oară, tot cu treabă, dar am rezervat două zile doar pentru el. Era să ne vedem chiar de ziua mea, dar am așteptat cuminte aproape o lună, doar el tot acolo era pentru mine. Am traversat toată America, de pe coasta mea pe coasta lui timp de 5 ore. Și ca să fie așteptarea și mai nerăbdătoare, când am ajung la miezul nopții, am făcut trei ore ca să ajung de la aeroport la casa prietenei mele care m-a găzduit, în Manhattan, lângă Central Park. A doua zi, deși veneam de pe cealaltă coastă, m-am trezit înainte de a suna alarma la ceas, puțin după ce a răsărit soarele. În New York ceasul meu biologic se adaptează instantaneu cu ceasul lui, ca o potrivire de bătăi de inimi.

De ziua mea i-am spus soțului că nu prea vreau nimic, că o să-mi cumpăr eu cadoul din partea lui, dar că de la el vreau să primesc flori de primăvară. Adrian mi-a adus un buchet frumos de flori de toamnă. Știți cu ce m-a așteptat New York la prima oră a dimineții, când am ieșit din stația de metrou? Da, cu flori de primăvară. Și le-a așezat peste tot pe unde m-am plimbat prin el. Lalele, zambile și narcise mari, vesele, colorate puternic care ieșeau parcă din asfalt să te salute, să îți facă cu ochiul a primăvară, chiar dacă afară mai ploua, bătea vântul sau îți înghețau mâinile de frig.

Dintre toți iubiții pe  care i-am avut, New York e cel mai atent la ce îmi place și în cele trei zile petrecute împreună mi-a oferit tot ce mi-aș fi putut dori de la o întânire cu un partener. Am cunoscut oameni interesanți, m-am reîntâlnit cu prieteni, mi-am făcut prieteni noi, mi-a arătat încă o dată că prin iureșul de trecători grăbiți veniți în valuri spre tine, știe să creeze o comunitate, și că aceiași oameni sar să te ajute când te văd pierdut cu o hartă în mână sau îți spun pur și simplu bună dimineața” zâmbind.

Iubitul meu s-a gândit și la pasiunile mele: mi-a oferit o vizită la o școală minunată pentru
copii cu autism, cât un bloc cu 8 etaje la propriu - http://learningspring.org/, mi-a oferit cel mai bun burger mâncat vreodată, la Le Burger Joint (un loc demn de un episod în Seinfeld - un fel de speluncă ascunsă parcă rușinată, după niște draperii imense într-un hotel de 4 stele cu specific oriental) și încă o pizza de-ale lui delicioase și coapte; a știut că sunt mare amatoare de dans și de obiceiuri țigănești, dar și că îmi este dor de România, așa ca m-a dus la o petrecere cu muzică țigănească unde am auzit, pe lângă cântece sârbești, și o răvășitoare „Săraca inima meaîntr-o română aproape perfectă; m-a plimbat prin magazine la (window)shopping, așa cum nu mai fusesem de ani de zile și nu s-a plictisit deloc așteptându-mă, așa ca toți ceilalți iubiți ai mei, ba din contră, mi-a zâmbit frumos din vitrine luxoase sau creative, iar într-una chiar mi-a scris: Your eyes look like the eyes of a woman in love, ca să mă vadă cum mă fâstâcesc. Iubitul meu m-a dus și la cel mai recent și lăudat film românesc, mi-a scos-o în cale pe producătoarea lui, mi-a făcut cunoștință cu un scriitor român celebru, m-a condus spre muzeele lui să văd pentru prima dată un tablou original al lui Monet, să fac fotografii cu Frida pe o pânză ai ei sau lângă sculpturile lui Brâncuși care încă mai miros a lemn și piatră.

New York nu se ferește să își împărtășească emoțiile cu mine sau să plângă în fața mea. În ultima zi m-a luat într-un loc în care mi-a arătat cea mai vulnerabilă față a sa și mi-a arătat-o cu durere, dar tot cu drag. Am văzut împreună Memorialul pentru victimele din 11 Septembrie. Și am putut vedea atunci în scurgerea apei perpetue, în golul de marmură neagră lacrimile lui neterminate și dureroase. Dar am zărit și speranța din ochii lui prin razele care mângâiau vârful noului zgârie nori - One World Trade Center. După, am simțit nevoia să ies din Manhattan, pe podul dintre Brooklyn și să-i văd panorama celebră din vederi. Dar un vânt rece și iute m-a făcut să mă răzgândesc. Și atunci am știut că NY vrea să mai rămân aproape de inima lui. Și s-a gândit să mă plimbe puțin și prin Harlem, să îmi dea un capuccino și un ecler într-una din cafenelele din clădirile maronii ale cartierului.

Nu am reușit să fac două lucruri în New York: să revăd Times Square ca să mă îmbăt încă o dată de la excitarea completă a stimulilor – piața aceea e pentru mine ca un drog - și să merg
într-un club de jazz. Piața am zărit-o de departe puțin, alergând să prind MoMA deschisă. Și i-am promis lui New York că acolo ne vom petrece o întreagă seară la următoarea întâlnire. La jazz renunțasem resemnată. Dar ca într-un film romantic cu un scenariu inspirat, cum numai în New York s-ar putea filma, iubitul meu mi-a făcut o dedicație jazz chiar la despărțire, înainte de a sosi metroul care m-a dus la aeroport. În stație, cu o voce guturală ca a lui Louis Armstrong, un afro-american cu un zâmbet contagios cânta una dintre melodiile mele preferate: It’s a wonderful world.

***

S-a terminat întâlnirea noastră. Simt că m-a umplut de energie cam pentru un an. Număr deja zilele până la următoarea revedere și sunt „in a New York state of mind”. Avantajul îndrăgostirii extraconjugale de un oraș este că poți să porți zilnic haine cu numele lui pe piept, poți să bei din căni cu numele lui, să asculți la nesfârșit melodii despre el, să pui magneți cu el pe frigider sau poze pe desktop-ul laptop-ului, că soțul nici nu se prinde, nici nu ar fi vreodată gelos. Și lumea nici nu ar zice nimic în jur. Pentru că toți cred că îndrăgosteala asta este doar în imaginația femeii. Dar eu și New York știm că nu e așa.


 

luni, 6 aprilie 2015

Lectii despre emotii de la doua autiste celebre


Se spune că persoanele cu autism nu au emoții sau că, cel puțin, nu le au pe toate; că în niciun caz nu simt atât de nuanțat, de rafinat ca noi, cei cu un creier tipic. Sunt și studii care susțin acest lucru și pare destul de evident pentru toată lumea că mai ales empatia, cu toată bogăția ei de emoții, e cam absentă în creierul autist.

Sunt din ce în ce mai mulți adulți înalt funcționali diagnosticați cu autism care contrazic aceste teorii, care își analizează emoțiile, dau exemplul lor personal, își recunosc deficiențele emoționale, mai ales de exprimare a lor, dar declară că au sentimente și sunt deranjați de eticheta care li se pune când vine vorba de emoții.

***

Vinerea trecută m-am trezit devreme, la 6 dimineața, cu emoțiile coborâte din amigdală
direct în stomac. Temple Grandin a venit în oraș. Organizatorii ne-au anunțat că ușile sălii din Real Life Church se vor deschide încă de la 7 și că la 8:30 începe conferința. Am visat să o cunosc pe Temple Grandin de când am aflat ca Tomi, fiul meu, are autism, adică de 7 ani și am contactat-o pe mail de mai mulți ani, a sprijinit asociația pe care am înființat-o (Învingem Autismul) în strângerea de fonduri și anul trecut am și vorbit la telefon – o discuție scurtă și la obiect. Despre această „relație” a noastră  și despre, atunci, cea mai recentă carte a ei, am scris aici http://abirdonmyshoulder.blogspot.com/2014/04/am-primit-un-telefon-de-la-temple.html

Mă așteptam să întâlnesc o Temple Gradin așa cum am văzut-o online, în filme documentare sau în cărțile ei, știu care sunt ultimele ei preocupări din conferințe și cărți. Știam despre conferința de vineri că va aborda mai mult legătura dintre autism și animale, o temă veche în abordările lui Temple, și că în deschidere  va vorbi Alexis Wineman – Miss Montana, prima tânără cu autism care a câștigat vreodată un concurs de frumusețe. Dar nu m-am așteptat să primesc lecții despre emoții, exact de la ele două.

Sala bisericii Real Life ne-a primit spectaculos de albastră, nu știu dacă întâmplător sau
pentru a marca ziua intenațională a autismului, cu o cruce măreață în mijlocul scenei, scăldată de lumini aurii și azurii. Deși sesiunea de autografe se anunțase la final, o coadă de vreo 100 de persoane s-a format imediat. La capătul ei stătea impasibilă, la o masă, Temple, semna carte după carte, cu mișcări lungi și ferme. Am sărit brusc de pe scaun, spre uimirea prietenului de lângă mine, și el tată de tânăr cu autism, și m-am așezat în rând.  Visam și la o fotografie cu ea, dar părea deja plictisită de ele sau pur și simplu grăbită. Admiratorii îi dădeau cărți să semneze ca pe bandă rulantă, apoi se așezau lângă ea, ca lângă propria ei statuie de ceară și fotografiile curgeau pe acceași bandă rulantă. Temple nu zâmbea, uneori nu se obosea nici să se uite în obiectiv. Tipic autismului, mi-am spus. Și m-am bucurat că a început conferința și noi cei din rând ne-am răsfirat printre rânduri. Speram că poate la ședința finală de autografe nu va mai fi la fel de grăbită.

Și a urcat pe scenă Alexis, o tânără frumoasă, cu un zâmbet alb tipic american, îmbrăcată elegant. Încă nu mă pricep să depistez diferențele între accentele americane, dar Alexis îmi părea că are unul. Ne-a spus că și după 9 ani de logopedie, a rămas cu acest accent, că încă nu poate pronunța “r”urile, a glumit spunând că nu este de fapt accent de Montana și că, deși s-a râs mult de ea din cauza aceasta în copilărie, acum îi place și nu ar mai vrea să scape de el. A vorbit destul de mult despre vremea copilăriei, de faptul că nu a reușit niciodată să se aproprie de nivelul surorii ei gemene, extrem de inteligentă. Că a fost agresată în școală, că s-a simțit mult timp proastă, că în toata angoasa zilnică, faptul că se învârtea în cerc o ajuta să-și adune gândurile și să se calmeze.

Alexis a fost aleasă acum 2 ani Miss Montana, știe să țină cu  discurs și să glumească, se uită rar la audiență și are o gestică redusă. La glumele ei, sala a râs mult și printre spectatori izbucneau, cu întârziere sau chiar la intervenții mai puțin distractive, râsete mai atipice, ca de copii – ale autiștilor din sală. Deși are un zâmbet de Miss, Alexis ne-a mărturisit, însă, că nu îi place să zâmbească dacă nu are un motiv să o facă.

Și-a dorit însă ca în prezentarea ei să pună accent pe o altă latură importantă a vieții ei: rolul pe care l-au avut sora ei geamănă și frații ei. Ne-a vorbit despre sora ea geamănă ca de a doua mamă”, care lua locul mamei adevărate atunci când relația lor era greoaie, de frații care au învățat-o genurile muzicale, să se joace pe calculator, să se uite la filme. Și printre lacrimile pentru care s-a scuzat, a povestit cum, adolescentă fiind, s-a dus neanunțată la un concurs de oratorie la care participa sora ei. Când a urcat pe scenă și a văzut-o în sală (era ușor de remarcat pentru că se îmbrăca ciudat, mult prea colorat și cu ciorapi diferiți), sora ei a fost șocată. Alexia s-a gândit că motivul era prezența ei neașteptată și inedită acolo, dar de fapt cel mai important motiv era altul. Tema discursului surorii ei era autismul, ce a învățat din experiența ei de soră, cum a îmbogățit-o acest lucru și ce trebuie să facă lumea ca să integreze persoanele cu autism. „Atunci am știut că sunt cu adevărat acceptată, că nu mai trebuie să mă ascund.

Alexis și-a încheiat discursul și ne-a ridicat pe toți în picioare cu această frază: „Oamenii tind să uite că suntem copiii cuiva, că suntem frații și suroriile cuiva și, nu în ultimul rând, că suntem ai cuiva.” 

***

Moderatorul de la Future Horizons, organizatorul și editura parteneră a lui Temple Gradin a introdus-o în scenă pe cea mai celebră persoană cu autism din lume, a evitat să îi enumere toate premiile primite în cariera ei de inovator în domeniul creșterii animalelor pentru că „doar această enumerare ar dura cam 10 minute” și a amintit de ultima ei carte, dar și de DVD-ul cu conversația dintre ea și mama ei, despre care același moderator a spus ca l-a învățat mai multe lucruri decât  20 de ani de carieră în domeniul autismului http://fhautism.com/temple-grandin-and-eustacia-cutler-q-and-a-dvd.html

Temple a venit îmbrăcată așa cum a obișnuit o întreagă lume – ca o cow-woman. La
pantalonii cu talie ușor înaltă, ciorapi albi, botinele negre de parcă din alte vremuri, a asortat o cămașă neagră cu alb și trandafiri roșii brodați și la gât și-a legat o eșarfă roșie. Temple nu a părut să aibă emoții puternice în timpul discursului, nu a plâns, nu a zâmbit ca Alexis, nici măcar la glumele ei, dar și-a schimbat tonalitatea când a vorbit despre lucrurile în care crede cu tărie. Astfel că a părut sincer indignată, deși felul în care a spus-o a stârnit o mare de râsete în sală, de felul în care la o cină oferită de un decan de facultate, părinții unui adolescent cu autism au adus special pentru el friptură de pui cu cartofi prăjiți, pentru că doar asta mânca. „Cum adică să vii la un astfel de eveniment, o recepție a unui decan de facultate, și să îți aduci mâncare de acasă? Și cum să mănânci cu mâna? Folosește furculița, i-am spus. Nu am țipat, nu am strigat la el. I-am dat instrucția, i-am spus ce aștept de la el. Și mănâncă ce ți se oferă, ai atâtea opțiunii pe acest bufet. Și știți ceva, a mâncat și salată.”

Temple a vorbit foarte mult despre ce putem face ca să educăm copiii și în general persoanele cu autism. Nu a vorbit despre autism și animale, așa cum fusese anunțată tema conferinței, ci doar despre autism, ceea ce foarte probabil să fi atins cu adevărat așteptările reale ale sălii.

Printre sfaturile ei  pentru părinți, educatori și autiștii înșiși mi-au rămas în minte acestea, pe lângă multe altele pe care le puteți regăsi și în ultimele ei cărți (așa cum am scris și aici: http://abirdonmyshoulder.blogspot.com/2014/04/am-primit-un-telefon-de-la-temple.html): E nevoie de multă expunere ca să știi ce poate sau nu să facă o persoană cu autism. Nu țipa când vezi un comportament nedorit, dă instrucții ca să știe ce comportament este nevoie să aibă. Nu uita: este ca și cum a-i învăța pe cineva să se comporte într-o țară străină. Vorbește rar, dă-i timp de reacție copilului – „când vorbiți repede cu noi e ca și cum ați vorbi păsărească”.

Pentru copiii nonverbali a recomandat două cărți How Can I Talk If My Lips Don't Move?” și „The reason I Jump”, iar în general despre educație și traseul spre o meserie a spus că trebuie să batem la toate ușile, pentru că “Nu știi niciodată cine îți va deschide ușa oportunităților.”. În general crede că orice persoană cu autism trebuie scoasă încet încet din zona de comfort. Și pentru a avea o meserie trebuie să învețe să facă ceea ce își doresc ceilați, nu ce le place lor să facă. Și nu în ultimul rând a amintit de expresia pe care o folosește mama ei It takes a village to raise a child”, spunând că este nevoie de participarea unei comunității cu toții membrii ei pentru ca o persoană cu autism să devină cât mai independentă.

La final a adăugat apăsat și rapid că este momentul să nu mai existe persoane cu autism care nu știu decât să stea închise în casă, să se joace pe calculator și să trăiască din indemnizația de dizabilitate. Trebuie să știm cum să îi ajutăm să aibă o ocupație, o carieră. Să trecem cu toții la treabă acum!”

Temple și-a încheiat discursul mai devreme decât era planificat în agendă. Dar după aplauze, vreo altă sută de oameni s-au așezat rapid la coadă la autografe. Din mijlocul rândului o priveam cu stătea la masă și era mai relaxată decât la prima sesiune de autografe. Mă simțeam mai confortabil, mă hotărâsem să îi spun că ne cunoaștem, cine sunt. În rând
am vorbit cu o tânără cu autism înalt funcțional care venise cu mama ei și ne împărtășea, fără să se uite în ochii noștri, că i-a plăcut conferința. Două reprezentante de la o companie de echitație ne-au abordat să ne povestească de serviciile lor. M-am apropiat de Temple, i-am dat cărțile – una a mea și una era pentru un tânăr cu Asperger din România – le-a semnat rapid, fără dedicație, pe cea a lui Alexander am rugat-o însă, să scrie numele și a făcut-o rapid. I-am pus mâna instinctiv pe spate, așa cum aș pune-o pe spatele unui prieten și în timp ce mama tinerei cu autism ne-a făcut rapid cu mobilul vreo 3-4 cadre, i-am spus lui Temple că ne cunoaștem, că sunt din România și că îi mulțumesc pentru sprijinul pe care ni l-a oferit. Și-a adus aminte de mine și după fotografiere, mi-a făcut semn să mă aproprii. “Dacă vrei să traduci cartea aceasta – mi-a arătat cartea pe care mi-o semnase, ultima a ei, „ai
acordul meu. Doar să o vinzi doar în România, nu aici.”, a adăugat aplecându-se spre urechea mea și zâmbind cu subînțeles. Pur și simplu. Așa cum acum 6 ani ne oferise gratuit, cu aceeași generozitate, dreptul de autor să îi traducem și publicăm cea mai celebră carte a ei pe atunci – „Thinking in Pictires” (na: așa că dacă este cineva interesat în România să publice "The Way I See It", dați-mi de veste). Nici nu mi-am dat seama că în toată această perioadă  rămăsesem cu mâna pe spatele ei, fără ca acest gest al meu să o  deranjeze în vreun fel.

M-am așezat în fața ei așteptând cu prietenul meu să ne vină rândul să o salutăm pe Alexis, care zâmbea în picioare lângă Temple și dădea mâna cu invitații. Temple m-a văzut, mi-a zărit cartea și m-a întrebat dacă vreau autograf. I-am făcut semn că am deja – oare mă și uitase? A stat câteva secunde, s-a uitat în jur, apoi din nou la mine și mi-a spus aceeași întrebare. Mi-am dat seama că de fapt nu îmi reținuse fața, o caracteristică a autismului, despre care și vorbise în conferință, arătând comparativ RMN-uri cu cât de activ reacționează un creier tipic la fețele umane, și cât de inactiv este creierul ei la aceiași stimuli. I-am spus că mă cheamă Andreea și deasupra semnăturii care era deja pe pagina cărții, mi-a adăugat numele.

Alexis s-a eliberat, ne-am dus să o salutăm, i-am spus că îi mulțumesc pentru că ne-a vorbit despre frații ei și că este foarte frumoasă. Mi-a mulțumit, vădit fâstâcită și apoi i-a spus prietenul meu: „Pot să te îmbrățișez?” Gestul acesta este extrem de rar întâlnit în America și și mai puțin întâlnit ca gest acceptat sau dorit de persoanele cu autism, cu excepția celor care simt din asta o plăcere senzorială, chiar de calmare. S-au îmbrățișat. Apoi Alexis, calmă și zâmbitoare, mi-a spus: Vreau să te îmbrățisez și pe tine.” Și m-a strâns ferm în brațe. Apoi, cu același zâmbet frumos mi-a zis: Îți mulțumesc!”


NA: Între timp o editură din România și-a arătat deja interesul să publice cartea lui Temple. Este vorba de Editura Frontiera care are o vastă experiență în domeniul traducerii și tipăririi cărților în domeniu. Mulțumesc, Ileana Achim!

miercuri, 21 ianuarie 2015

Visele mele bat filmul


Am început să visez trăznit cred că prin adolescență. Iar mama se distra copios, pentru că uneori mai și vorbeam în vis. Când mergeam în weekend în vizită la bunici, dormeam cu ea în pat, că nu aveam multe camere, și se mai trezea cu vreun început de conversație. „Să te duci să iei butelia aia!”, i-am spus într-o noapte. “Da, mamă, o iau. Și mai ce?”, mi-a răspuns mama, abia potolindu-și râsul. Făcea tot posibilul să nu mă trezească din somn, să îmi continue conversația. Spera să îi desconspir vreun secret, vreun iubit de care nu îi povestisem. La un moment dat am început să vorbesc în somn în engleză. Mama s-a blocat și a fost sigură că am făcut-o conștient ca să nu îmi mai afle secretele adolescenței.

Visele mele au prins mulți ani forme complexe, cu fire narative și personaje din realitate care
îmi deveneau prieteni peste noapte, cu care petreceam ore în șir (credeam eu) și care mă făceau să am emoții atât de vii că dimineața nici nu mai știam pe ce lume sunt: a realității sau a visului. Îmi cumpărasem un ghid de citit visele, cu coperți roz și ilustrații cu iz mistic, și dimineața citeam rapid semnificația. Dacă nu povesteam imediat ce am visat – mama era principalul receptor, fascinată de toate poveștile mele nocturne – uitam imediat. Dar am renunțat să mai cred în simbolistica lor pentru că devenea totul prea confuz și ne-a mai luat tare și proful de psihologie din liceu care ne-a spus că în niciun caz nu visăm ore întregi, ci câteva minute maxim și că “Băi, să nu vă gândiți că prin vise puteți prevesti ceva, cum cred babele. Visele nu sunt despre viitor, ci despre experiențele trecute. Asta visați.” Și ne-a mai dat explicațiile științifice pe care le-am crezut, desigur.

Și atunci am zis ca e doar o coincidență că am visat înainte de a primi rezultatele de la o teză la engleză că luasem 8 - ceea ce era imposibil pentru că luasem numai 10 până atunci. De fapt realitatea a fost mult mai dramatică pentru că am luat chiar un 6, la gramatică și 10 la literatură. “Deci e și mai rău decât în vis, doamna profesoară, acolo am luat doar 8.” “Nu, Sandu, mi-a răspuns profa, este exact ca în vis, că eu o singură notă îți spun în catalog: media dintre note – 8”. Dar când am visat că două prietene ale mele care erau de nedespărțit s-au certat foarte tare, pentru toată viața, ceea ce era de neconceput, și a doua zi una dintre ele m-a sunat să îmi spună asta, am rămas cu gura căscată: eu trecusem de surpriza știrii în noaptea dinainte, acum eram șocată că treaba asta mi se arătase în vis.

Dar nu mi-am mai bătut capul de atunci să cred în prevestiri. Am continuat să trăiesc emoțiile întâmplărilor mele fantastice din vis și să am plăcerea de a i le povesti de preferință mamei dimineața, repede repede, să nu le uit. De departe cea mai puternică și plăcută senzație am avut-o în somn a fost când am visat că eram în junglă, singură (?, de fapt de ce mă întreb, am zis că nu mai interpretez nimic), și zburam între copaci, prinsă de liene. A fost o experiență atât de vie, de senzațională, de eliberatoare cum numai cei care au zburat așa sau altfel cred că o pot simți. Și acum când povestesc mai pot simți frânturi din senzația aceea tare, deși în realitate nu am făcut nimic similar.

Dintre experiențele mele onirico-fantasmagorice, cele care îi plăceau mamei cel mai mult erau cele cu personaje publice. Și acum îmi amintesc cum mergeam pe malul unui pârâiaș din Voineasa, în susur de apă, foșnet de frunze verzi și tril de păsărele, cu Bill și Hillary Clinton, în picioarele goale toți trei și discutam...povești. Mama era fascinată de visele astea. “O să faci lucruri importante la viața ta!” Nu știu de unde tot găsea interpretările astea. Așa cum m-a mirat că atunci când i-am spus că văd din ce în ce mai multe berze, de data asta în realitate, în loc să îmi spună bucuroasă și nerăbdătoare: “Mamă, cred că vei face un curând un copil”, mi-a spus  cu plăcere și admirație: “Asta înseamnă, mamă, că vei călători mult…”

***

Am încetat să mai visez ca în filme acum câțiva ani. De fapt cred că am încet să mai visez punct. Sau cel puțin nu mi-am mai amintit aproape de nicio imagine/poveste care să îmi bântuie creierul noaptea. Posibilele cauze ar fi oboseala cronică de care sufer de când am devenit mamă de copil special – deci slabe șanse de o stare sănătoasă de REM, și căsătoria în sine: Adrian îmi taie din start orice povestire de vise, nu are nicio reacție, mă tratează cu ignor, iar când insist să primesc un feedback cât de mic, îmi spune că nu înțelege ce sunt atât de entuziasmată, că sunt doar niște vise. Deci visele magnifice nu apar cu una cu două, au nevoie de un creier odihnit și de un public în admirație. Câțiva ani am locuit din nou cu mama, dar deja lipsa viselor era o constantă în viața mea și creierul meu și mai obosit, așa că nicio șansă să mi se reactiveze activitatea nocturnă.

Ei, anul acesta visele mele bat din nou filmul.  Cu bucurie vă anunț că acum câteva zile m-am întâlnit cu Robert de Niro și cu prietenul lui Morgan Freeman (nu știu, la mine în vis păreau prieteni), le-am oferit vin românesc de la nunta finilor unui amic din viața reală și am făcut poze cu ei tare emoționată – din două motive: 1. sunt actorii mei preferați și 2. mi-era teamă că mă ceartă amicul meu, nașu mare, că am deschis provizia de vinuri fără să anunț mirii. Iar acum două nopți am asistat, alături de un prieten din viața reală, soția lui și alte sute de oameni, la primul concert de canto al actualului președinte al României, Klaus Iohannis.

Dar visul care m-a marcat a avut loc în primele zile ale lui 2015. Am mers cu treabă până în Tulsa, Oklahoma. Am schimbat la dus avionul la Chicago. Avionul a avut întârziere și mă gândeam pe drum ce fac dacă pierd legătura – în Chicago aveam doar vreo 50 de minute la dispoziție să schimb avionul. La un moment dat am ațipit. Și atunci sinapsele mele au început să tricoteze unul dintre cele mai cumplite coșmaruri din viața mea. Am visat că eram într-un soi de trenuleț de tranzit între piste de avioane (în vis la Chicago probabil nu se inventaseră autobuzele sau trenurile dintre porțile aeriene), așa cum m-am mai plimbat parcă pe un aeroport local din Ucraina (în viața reală), stăteam la grămadă bagaje și oameni și șoferul ne întreba pe rând ce avion avem de luat în continuarea călătoriei. Eu îmi dădusem seama că nu mai aveam nicio șansă să prind cursa de Tulsa și rămăsesem pur și simplu paralizată, cu biletul în mână. Efectiv nu mai puteam scoate un sunet. Pasagerii mă întrebau unde vreau să merg. Eu fluturam biletul din mână și nu puteam să zbier: Haideți mai repede, că pierd avionul de Tulsa!” Ăstora le venise ideea să îmi ia biletul din mână să vadă ce scrie pe el. Și când să îmi ia biletul, alt gând mi-a venit în minte: îmi uitasem în avion rucsacul cu laptopul. Panica mea s-a dublat, s-a triplat, simțeam șocul la nivel fizic deja. Și în continuare nu puteam scoate o vorbă, de parcă paralizasem.Totul părea atât de real, emoțiile mele erau atât de puternice că atunci  când m-am trezit din vis, gâfâind, transpirată și tremurând din membre, multe minute în șir m-am gândit: cum de nu am făcut infarct în somn, de ce tipa din stânga și tipul din dreapta nu și-au dat seama prin ce trec (eram sigură că arătam într-o stare deplorabilă) și până la urmă acum în ce avion sunt: cel spre Chicago sau cel spre Tulsa? Și rucsacul cu laptopul unde e?

Am trecut peste asta, mi-am revenit încet încet. Am cerut cu voce stinsă un pahar cu apă stewardesei. Acum eram bucuroasă că nu am vorbit în somn. Cum ar fi fost să fi avut voce în vis și să încep să zbier în avion?  L-am sunat și pe Adrian din aeroportul din Chicago să îi povestesc. Nicio reacție. Nici măcar la exclamația mea: Măi, tu nu înțelegi că era să fac infarct în vis?”

A doua zi m-am îmbarcat să revin la Sacramento. De data asta am avut tranzit în Pheonix. Zbor relaxat, timp berechet între curse. Urc în avionul din Arizona și dau să mă așez frumos pe un loc de lângă culoar. În spatele meu un tip cu un copil în brațe urlă la soție: Unde este rucsacul meu cu laptop-ul?” Ea, relaxată, din spate, de undeva din coada de pasageri care își căutau loc, îi spune să se liniștească, că e la ea. Eu îi privesc cu ochii mari, cu o senzație de deja vu. Răsuflu ușurată. Săracu om, îi înțeleg îngrijorarea. Mă așez cuminte și îmi prind centura. Pe locurile din stânga, o domnișoară blondă, care călătorește cu părinții, începe să urle: MI-AM UITAT RUSCACUL CU LAPTOPUL ÎN CELĂLALT AVION! Taică-su o întreabă: Ești sigură?” Ea: „NORMAL CĂ SUNT SIGURĂ!” Mama îi face semn să  vorbească mai încet. „CUM SĂ VORBESC MAI ÎNCET? NU ÎNȚELEGEȚI CĂ MI-AM PIERDUT LAPTOPUL?” Tatăl începe să butoneze nervos smarphone-ul, probabil să sune la companie.

Eu sunt în stare de șoc, paralizată aproape ca în visul de cu o zi înainte. Încerc să îmi revin și să nu mă mai holbez la oameni și la nefericirea lor. Mă întorc și vin emoțiile vraiște. Simt și vină – dacă visele astea sunt niște premoniții, dacă am atras și eu drama asta? Și o profundă părere de rău și empatie. Eu chiar știam prin ce trece fata asta. Trăisem pe pielea mea. Chiar dacă virtuală.  

 

joi, 1 ianuarie 2015

Rezolutiile lui 2015


Cred că este pentru prima dată când îmi încropesc rezoluții pentru un An Nou și le mai fac și (atât de) publice. Dar probabil este o nouă preocupare datorată blog-ului. Și poate vreau să mă fac și mai responsabilă față de dorințele mele, căci fix peste un an va trebui să vă scriu aici dacă m-am ținut de cuvânt. Și vă mulțumesc pentru că mă veți trage de urechi dacă nu o voi face.

Așadar, în 2015:

1. Îmi doresc să cresc câteva orhidee. Să le cresc în sensul de a supraviețui cu bine și de a face constant alte și alte flori. V-am mai povestit că sunt un dezastru la grădinărit, dar că singurele flori care mi-au rezistat vreodată au fost orhideele. Anul acesta (trecut) am citit Hoțul de orhidee al lui Susan Orlean și m-am îndrăgostit tare de ele. Sunt niște flori atât de fascinante cum nu există altele. Au și un erotism aparte și o complexitate a speciei care le face în zeci de mii variații, naturale sau create de om. Și aș mai vrea să îmi cumpăr un scaun tip șezlong roșu de la Ikea să stau lângă ele și să citesc. Lista cu cărți pentru 2015 este gata. Timp să fie. Și spațiu în apartament pentru orhidee și scaun. Sau va trebui să ne mutăm la casă. Dar asta este o rezoluție mult prea ambițioasă și nu mă încumet să o scriu aici.

2. De ziua mea vreau să donez sânge. Am vrut să donez și anul trecut, dar după ce am răspuns corect la toate întrebările campaniei de donații din parcarea de la Ikea (gen: ai fost în UK în ultimele 12 luni?” – răspunsul corect era nu” pentru că nu mai știu sigur ce fel de epidemie fusese acolo – sau „ai luat antibiotice în ultima lună” parcă), la întrebarea „ți-ai făcut vreun tatuaj în ultimele 12 luni”, am răspuns incorect - da. Doamnele de acolo: Da? Eu: Da, de ziua mea, acum la sfârșitul lui martie, pe 29. Vreți să îl vedeți? Ele: Da, drăguț. Dar ne pare rău, nu puteți dona sânge. Eu: Mie îmi pare și mai rău. Dar vă promit că la anul de ziua mea asta voi face: voi dona sânge. Ele: Da, dar nu chiar pe 29 martie, mai bine pe 30 sau poate pe 1 aprilie, ca să fie după 12 luni.

3. Mai vreau să donez ceva anul ăsta: păr.  Mi-am lăsat inițial părul mai lung ca să fac economie de bani dați la tuns. Apoi am cunoscut niște negrese din Jamaica, fascinate de părul meu lins, des și strălucitor, ziceau ele (negresele sunt înnebunite după păr lins, așa cum noi, cele cu păr lins, suntem invidioase pe părul ondulat). Iar una m-a întrebat dacă nu m-am gândit să mi-l vând pentru producătorii de peruci. Hopa, ce mai e și asta? Nu, n-aș vrea să mă apuc de afacerea asta. Apoi am aflat de o prietenă americancă din Chicago care și-a lăsat părul lung ca să îl doneze copiilor bolnavi de cancer sau alte boli care determină căderea părului. Hopa, așa da! Asta pot să fac. Așadar, dacă îmi ajută mama natură (coada trebuie să aibă vreo 25 de cm), în 2015 voi trimite donația celor de la Locks of Love - http://www.locksoflove.org/ Dacă nu, rămâne rezoluția asta pentru 2016.

4. La inițiativa surorii, ne gândim de anul trecut la o afacere socială”. Vrem să îi facem Belei
shop online de tricouri cu mesaje cu perlele ei, desigur. Suntem sigure că sunt câțiva fani care și-ar dori să îi poarte înțelepciunile. Așa că mi-am propus ca anul acesta inițiativa să devină realitate. Se va numi “Magie pe gură” – tot o vorbă a Belei. Iar banii strânși vor fi folosiți pentru educație Belei. Visul meu ar fi să vindem atât de bine tricourile, încât să punem baza banilor de care va avea ea nevoie ca să își plătească facultatea, ca să nu se mai îndatoreze în bănci pe viață, în dulcele stil american.

5. Să am mai multă răbdare cu ai mei, cu soțul, cu cei doi pui energici din casă. Și să le spun cât mai multe vorbe  pozitive, din lista aceasta http://creativewithkids.com/64-positive-things-to-say-to-kids/ sau din altele. Și de mai multe ori pe zi. Viața este atât de scurtă ca să ne-o umplem cu Nu-uri și critici. Cred mult în încurajări și feedback pozitiv. Știu cât de bine funcționează pe pielea mea. Oboseala și stresul zilnic le diminuează atât de mult. Și e păcat.

6. Îmi doresc să ajut oamenii pe care îi ajută Hospice Casa Speranței și grupul Hospices of Hope în acest an cu fondurile pe care voi încerca să le strâng pe pământul pe care locuiesc aici. În cinstea dreptului la viață demnă până la capăt, al profesionalismului organizației și oamenilor ei și al nașei mele care s-a stins din cauza aceleași boli năucitoare, cancerul.

Ah, mi-aș mai dori să văd mai multe curcubee anul acesta. La propriu și la figurat. Știu, la propriu nu depinde de mine, ci tot de mama natură, dar contează și cum te poziționezi ca să le vezi. Exact ca și pe cele la figurat.

La mulți ani, dragi prieteni! Să aveți un an care să vă îndeplinească toate rezoluțiile, mai ales pe cele secrete. Și vă mulțumesc pentru că ne întâlnim pe acest colț de pagină virtuală, pentru că îmi dăruiți o parte din timpul vostru, că aveți răbdare cu scrisul meu. Și că deschideți ușile poveștilor mele.

 

luni, 29 decembrie 2014

Ce m-a invatat 2014

Se duce și 2014. A fost un an greu, dar plin de învățăminte. Cred că a fost un an cam înțelept. Probabil m-a văzut încă destul de necoaptă și și-a propus să-mi devină învățător, cu  probe grele pe care mi le-a dat. Și îi mulțumesc pentru asta. Așadar, ce am aflat anul acesta pe pielea mea sunt cele de mai jos.

1. Bătrânețea nu este o boală. Este o parte din viață, diferită de celelalte, așa cum fiecare parte are unicitatea ei. Dar asta nu înseamnă că poate fi mai puțin complexă decât celelalte. Sau că în ultima parte  a vieții poți face mai puține decât până atunci. Vestea bună este că stă în puterea ta să îți pregătești spiritul și trupul pentru ca la finalul vieții să fii tot tânăr și autonom.

2. Dorul nu trece cu timpul. El poate fi vitalizat de tot ce vezi în jurul tău, experimentezi în fiecare zi. Oamenii dragi rămân cu tine oriunde te afli, pentru că emoțiile pe care le-ai trăit cu ei, amintirile lor sunt puternic crestate pe scoarța creierului tău.

3. Viața îți poate aduce în cale oameni sau experiențe cu care nu ești compatibil, cu care nu
împărtășești aceleași valori. Și dacă nu te poți elibera de toate acestea sau dacă începi să uiți care este adevărul din tine, bine este să îți aduci aminte de ce spun budiștii: “Every day, have a little bird on your shoulder that asks, 'Is today the day? Am I ready? Am I doing all I need to do? Am I being the person I want to be? Is today the day I die?”  (am aflat asta din cartea Tuesdays with Morrie, a lui Mitch Albom). Și dacă uiți să te gândești la întrebările acestea, poți chiar să îți tatuezi o pasăre pe umăr.


4. Moartea nu este ceva de speriat. Face parte din viață. Maya Angelou angajase pentru mama ei care era pe moarte mai multe asistente care să stea la patul ei cu rândul și pur și simplu să o țină de mână, ca atunci când va pleca din viața aceasta să aibă un contact uman cu cineva. Când ești alături de un om care moare trebuie să fii cu el cât mai mult fizic, să încerci să îi alini cât mai mult durerea și să îl ajuți să spună ultima rugăciune. Și să îi mulțumești că a fost în viața ta și pentru că te-a ales cumva să îi fii alături în această ultimă experiență, atât de dureroasă, dar profund spirituală.

5. Viața este atât de săracă fără cărți. Uitasem asta de ani de zile, spre rușinea mea. Anul acesta mi-am făcut viața mai bogată pentru că am reînceput să citesc constant cărți. Am descoperit deja atâtea lumi, în alții, în mine. Și mi-am făcut deja lista de cărți de citit pentru anul viitor.

6. Scrisul este terapeutic. 2014 mi-a adus, chiar de ziua mea, blogul meu personal. Scrisul mă ajută să-mi fac ordine în gânduri, să-mi caut printre ele, să-mi amintesc experiențe, oameni, emoții pe care credeam că le-am uitat, să aflu lucruri noi, să nu îmi uit limba românească și să îmi exprim emoții pe care alfel nu le-aș fi exprimat și mi-ar fi măcinat interiorul mai devreme sau mai târziu. Cred că mă ajută să fac și mai greu Alzheimer la bătrânețe. Și datorită scrisului citesc și mai mult.

7. Să nu spui niciodată niciodată. Să nu spui niciodată că nu vei putea face ceva, chiar dacă or fi și studii care să îți susțină credința asta. Eu anul acesta am învățat să înot de exemplu, deși am 37 de ani. Mi-a fost tot timpul frică de apă, de mine în apă și mi-am considerat întotdeauna corpul incapabil de performanța aceasta. În 2014 însă, am putut să îmi relaxez mai mult corpul în apă și, inspirată și de copiii mei care au învățat singuri să înoate, am început și eu să plutesc. Ce senzații.

8. Am avut o mulțime de nevoi anul acesta și exact în momentele cele mai în nevoie, am primit ajutor, de multe ori și fără să îl cer, de parcă oamenii au aflat telepatic asta.  Așa că am mai învățat niște lecții despre generozitate. Și așa cum ne spunea un trainer la un curs de fundraising pe care l-am făcut la finalul anului, chiar trăim într-un univers generos, prin care toate nevoile, și uneori și dorințele, ne pot fi satisfăcute. Nu există stil de viață care să-ți aducă mai multe împliniri decât cel al generozității.

9. Anul trecut am luat-o de la capăt alături de familie, în altă țară, cu puținele lucruri îngrămădite în patru valize, lăsând în urmă agoniseala unei jumătăți de viață. După un an și trei luni, apartamentul în care stăm a devenit neîncăpător. Am primit și am cumpărat obiecte pe care mai nou nu avem unde să le mai punem. Asta mă învață că viața se umple repede de lucruri și că nu după ele trebuie să plângem.

10. Dacă  nu te regăsești în principiile religiei în care ai fost născut, botezat sau crescut, mai caută. Poți găsi comunitatea spirituală în care să te regăsești. O asistentă care a lucrat 30 de ani în domeniul serviciilor hospice, a făcut o statistică cu cele mari regrete ale oamenilor pe patul de moarte. Și pe primul loc este faptul că nu au fost mai sinceri cu ei înșiși.